Humble Bundle 2 – Revenge of the Titans & Osmos Review

Poate că ar fi fost mai de Doamne-ajută un articol în perioda în care Humble Bundle 2 încă mai putea fi cumpărat, dar chiar şi aşa nu cred că strică o privire în urmă către un fenomen aparte în lumea jocurilor. Plus că urmează să apară încă o trăistuţă fermecată în curând, deci o retrospectivă e numai bună. Pentru cine nu ştie încă, sub denumirea Humble Bundle se ascunde o întreprindere foarte îndrăzneaţă, iniţiată de aşa numiţii Wolfire Games, o echipă independentă de producători, care, pe scurt, au ambalat câteva joculeţe indie mai mult sau mai puţin ştiute de ale unor diverşi, au lăsat preţul la alegerea clientului şi au făcut milioane de dolari!

Şmecheria, dacă îi pot spune aşa, a constat într-o foarte prietenoasă şi corectă metodă de gestionare a întregii afaceri. Spre deosebire de maniacii corporatişti care mai mai că ţi-ar intra în casă să te vadă cât şi cum te joci, ba încă ţi-ar mai cere şi sa-i laşi să facă şi ei un “frag” cât eşti dus până la baie, oamenii noştri nu numai că nu au inclus nici un soi de DRM în joculeţele, dar chiar au lăsat la cheremul fiecăruia stabilirea preţului pe pachet iar mai apoi au încercat pe cât posibil să facă fiecare joc disponibil pentru platformele moderne de distribuţie, Steam şi mai apoi şi OnLive plus Desura, un serviciu de distributie mai nou. Nu mai zic că s-a asigurat compatibilitate cu oricare sistem de operare şi posibilitatea de a download-a oricât şi oricum.

Şi povestea nu se opreşte aici, pentru că pachetul a adus foloase nu numai pentru producători dar şi pentru câteva fundaţii, una dintre ele cu scop umanitar, Child’s Play, iar cealaltă EFF, care militează pentru drepturile consumatorilor în mediu digital plus o grămadă de alte proiecte în care s-au implicat, iar tu, cumpărător puteai stabili individual cât intră în buzunarul fiecăruia dintre părţi. Absolută transparenţă şi corectitudine, ce să mai.

Două bundle-uri au fost scoase la înaintare până acum, ambele cu rezultate fabuloase. Cea din urmă a adus la un loc jocuri precum Braid, Cortex Command - un platformer cu elemente strategice, Machinarium, Osmos şi un tower defence mai şugubăţ, anume Revenge of the Titans, care s-a lansat direct în bundle, nemaifiind vândut şi prin alte părţi la momentul apariţiei.

După cum spuneam 5 jocuri au fost prinse în a doua iteraţie a bundle-ului, şi le voi aminti succint pe toate, urmînd să mă opresc asupra celor două din titlu pe care le voi trata mai amănunţit:

Îl avem o dată pe Machinarium, un adventure bătrânesc cu o poveste cel puţin drăguţă, născut din pasiunea celor de la Amanita Design pentru jocuri şi experienţe ieşite din comun, unde un protagonist roboţel îşi caută prietena/soţia/iubita pe parcursul întregii aventuri, desenat minuţios de mână şi aducând din farmecul puzzle-urilor vechi ce nu te cruţau dacă nu-ţi foloseai întreaga capacitate.

Apoi Cortex Command, un titlu foarte original prin design dar mai ales prin elementele pe care le îmbină. Deşi la prima vedere nu pare decât un side-scroller mai sărit de pe fix, în realitate, ţinînd cont şi de limitările impuse de interfaţă şi perspectivă, poate fi uşor catalogat drept strategie, obligîndu-te să foloseşti cu precizie caracteristicile fiecăruei unităţi participante. Un joc interesant şi inovator.

Despre Braid s-a scris probabil cel mai mult şi a fost cu siguranţă cel mai controversat dintre titlurile oferite. Asta şi pentru că pe lângă mecanicile absolut trăznite de manipulare a timpului înglobate unui aparent simplu platformer, a şi inclus o poveste greu de prins şi de înţeles, sau mai bine zis, o poveste foarte uşor de interpretat şi manipulat. Pentru că s-a vrut cu siguranţă un titlu despre care să se vorbească, controversat şi cât mai mult în centrul atenţiei.

Grozăvia a făcut ca cele 5 jocuri să producă împreună înzecit faţa de norma aplicabilă vânzării pe cont propriu. Şi ca să vezi ce înseamnă nişte mici trucuri de marketare, doar pentru că în pagina pachetului s-a inclus şi un top 10 al celor mai mari donatori, s-a şi iniţiat un soi de luptă între diverşi particulari sau firme pentru a prinde un loc cât mai sus în listă. Notch, producătorul altui succes indie, Minecraft, a donat şi el nu mai puţin de 2000 de dolari, urmărit apoi de chiar OnLive care a spart 5000 coco în spinarea jocurilor şi alte diverse donaţii foarte bune.

Acum, văzându-se cu banii în portofel şi cu gura satului aducându-le laude, dacă s-ar fi ghidat după regula ţigănească – cumperi de la mine sunt moldamin cu tine, probabil că ar fi murit ideea asta a lor, ce-i drept cu succesul de partea lor şi nişte rezultate formidabile. Dar nu, când a dat lumea năvală, ce-au făcut ei, au plusat cu încă pe atât, cu încă o căruţă de jocuri unu şi unu. Practic tot conţinutul pachetului numărul unu s-a dat mocca, luaţi de aici, şi tu ăla de ai dat un cent şi tu ăla de ţi-ai vândut casa. Ce poţi să mai spui când cineva te tratează cu respect şi, până la urmă, cu un soi de afecţiune deloc de găsit prin lumea jocurilor.

Despre 3 dintre jocuri am amintit în trecere ceva mai sus, şi mă voi ocupa de celelalte două imediat, dar fenomenul în sine trebuie apreciat şi ajutat să crească şi să se răspândească şi pe la case mai mari. Practic nici o unitate de distribuţie de jocuri nu a mai făcut vreodată un asemenea gest de înaltă încredere în consumatori, de a le oferi şansa să ofere exact atât cât au vrut. E drept că a existat temerea că va fi un fiasco total, dar nu s-a întâmplat de loc aşa iar rezultatele au fost fabuloase.

Iar acum despre jocurile pe care le voi diseca mai atent, preferatele mele atât pentru inovaţie cât şi pentru ideile pe care par să le pună în mişcare, foarte natural şi eficient.

Revenge of the Titans şi Osmos au în comun un sâmbure de strategie şi acea enigmatică coloratură indie, de la modul cum sunt desenate până la modelul în sine de gameplay şi interacţiune, un pic de inovaţie şi mult şarm.

Revenge of the Titans ar putea fi uşor plasat în categoria tower-defence-urilor şi lăsat în pace. Dar nu e numai atât, sau altfel spus, are şi nişte elemente mai rar întîlnite în genul lui, deci nu stă foate comod doar într-o singură căsuţă. Să-i zicem că e o strategie în timp real dar fără unităţi mobile şi iarăşi nu ar fi suficient. Practic tu construieşti fortificaţii mai mult sau mai puţin active şi combative în jurul unui nucleu ce trebuie apărat – fortăreaţa, în timp ce hoarde de extratereştri simpatici dar din ce în ce mai agresivi te vânează fără scrupule. Te aperi deci. Interesant este mai ales modelul privit per ansablu, pentru că dacă scopul tău este supravieţuirea, cu un nivel mai sus ai pe cap şi o bună gestionare de resurse.

Tot capitalul tău este reprezentat de resursele pe care le exploatezi în timpul, să le zicem aşa, skirmish-urilor. Trebuie să culegi resursele şi să le foloseşti cât mai eficient cu putinţă pentru că ce rămâne după luptă e folosit ulterior pentru upgrade-uri. Cu alte cuvinte scopul tău e să distrugi inamicii, dar să o faci fără risipă, nu ai să poţi evolua dacă nu foloseşti resursele la potenţialul lor maxim. Iar toată trebuşoara asta o să îţi dea ceva bătăi de cap. Ca să fac o comparaţie, jocul ăsta împarte foarte mult din concepţie cu Puzzle Quest. În sensul că emulează, schiţează potenţialul unui gen de joc dar îl transpune în altceva. Îţi lasă loc de interpretare pentru acţiunile tale ca şi când ar fi cu totul de altă natură, în Puzzle Quest e mai simplu de imaginat, ai de aranjat cristale şi căpăţâni dar poţi numi toate acţiunile tale bătălie RPG-istică, pe când în Revenge of the Titans ai de construit unităţi fixe, deşi în perspectivă, poate că e mai corect să spui că ai un simulator economico-militar, transpus prin intermediul unor acţiuni simplificate, simbolice.

O altă faţetă a jocului e dependenţa excesivă de click. Pe bune, orice acţiune trebuie facută cu aprobarea ta, de la recolta de resurse care nu-ţi intră în gestiune până nu ai click-uit pe unitatea care recoltează până la nenorocitul de tunuleţ care, iarăşi, trebuie reîncărcat manual cu mouse-ul pe el. Nimic deci nu e automatizat şi pe nivelurile mai avansate trebuie să te împarţi mai ceva ca un schizofrenic pe prafuri ca să faci faţa. Ce e şi mai ciudat e că toată fuga după click-uri şi buna lor ordonare nu devine deloc frustrantă sau greoaie odată ce ai înţeles că despre asta e vorba şi că asta-i direcţia jocului. Ori ăsta e primul nivel de interacţiune. Apoi urmează alegerile din ecranul de cercetare al tehnologiilor. Care costă bani şi care sunt disponibile doar câte una per repriză. Şi de unde te poţi trezi cu un avans al arborelui de-a dreptul de nefolosit, dacă nu eşti atent, sau cu stagnare completă dacă nu ai reuşit de loc să stăpâneşti eficient hoardele invadatoare. Şi cam ăsta e joculeţul ca mecanici, foarte acaparator, greuţ, dar cu satisfacţii mai mari decât ce oferă marea majoritate a tower defence-urilor clasice sau a oricăror alte jocuri fie de strategie sau chiar şi puzzle ce se bazează mult pe click-uiala constantă .

Jocul e construit în jurul unui motor bidimensional foarte atractivi vizual. Unităţile în special dar şi celelalte elemente sunt rezultatul unei fericite exploatari a pătratului ca formă de bază. Nu mai zic de extratereştrii inamici care au incorporat pătratul şi în schema lor de orientare - blockheads with an urge to kill! Unităţile sunt stilizate foarte puternic, reduse la esenţa lor care cel mai probail vine dintr-o temă roboţească a anilor 70, linii drepte dar nu colţuroase, şi cât mai puţin detaliu extern ideii de funcţional. Ce-i drept, poate s-ar fi simţit nevoia unei delimitări mai clare a diferitelor între clase de unităţi, eventual printr-o coloristică mai aparte, dar, fiindcă jocul o sa devină disponibil şi ca sursă, poate că o să se gasească cineva să intervină şi asupra aspectului acesta. Şi, să nu uit, jocul e 2D şi o face foarte bine şi efficient, nici nu cere resurse extreme, şi nici nu pare îmbătrânit sau cu o generaţie în urmă. E cea mai bună reprezentare în felul acesta a ideii jocului, curăţat de fluff şi direct.

Muzichie mai simpatică şi mai aproape de sufletul lui de joc supărat şi pătrăţos mai rar se putea alege mai cu atenţie şi mai bine mulat. Pentru că toate piesele sunt compuse folosind sintetizatoare cu sunet şi paletă ce merge numai bine în zona pătrată şi roboţeasca. Un soi de muzică atmosferică, dar şi foarte vioaie când e cazul, obţinută electronic, dar care se ţine tare şi are foarte multă personalitate. Imagineaza-ţi coloana sonoră perfectă unei supărări intergalactice cartoonish, şi trebuie că eşti foarte aproape de ce se aude în joc!

Osmos te invită să intri în pielea unei “fiinţe” circulare, sau poate globulare, cine ştie, noi o privim strict 2D, ce pluteşte într-un spaţiu coloidal şi care trebuie să crească în mărime înglobând alte entităţi asemenea-i dar ferindu-se de cele ce au un volum mai mare, pentru că atingerea unei celule mai mari ca tine înseamnă să fii înglobat şi deci să pierzi. Asta de obicei, pentru că nu ducem lipsă de varietate, jocul fiind împărţit în misiuni şi fiecare având diverse alte obstacole integrate peste reţeta originală de mărire prin înglobare.

Chiar numele acestui joc e foarte interesant, făcând referire odată la procedeul prin care se transferă la nivel celular materia, osmoza, dar şi referinţe la (C)osmos, la sisteme planetare şi galaxii ce apar schiţate în joc sub diferite forme. Jocul pare să aducă împreună elemente ale regnului planetar şi biologic, laolaltă, dar nu e singura interpretare ce i se poate atribui cu succes.

Eu m-am surprins gândindu-mă la o anumită asociere în special, anume: globul pe care îl ghidezi ar reprezenta o corporaţie în devenire, toate mişcările îi sunt îndreptate spre creştere economică, corporaţia înghite afacerile mai mici pentru a-şi asigura succesul dar riscă la rândul ei să fie înglobată! Valid sau cum?! Ce-i drept, având în vedere simplitatea conceptului de joc, interpretări şi modele de a-l privi i se pot alipi oricând, imaginaţie să fie, dar cu siguranţă e un plus pentru joc în sine, posibilitatea de a-l privi ca simbolizând altceva.

Valenţa strategică a Osmos-ului este asigurată de un element fără de care nu s-ar fi putut vorbi de un joc în primul rând, anume simpla matematică a pierderii de masă prin mişcare. Mai simplu, când schimbi poziţia în spaţiu a propriei biluţe foloseşti pentru propulsie din materia pe care o ai înglobată. Astfel pierzi în diametru. Şi e foarte posibil să fi devenit mai mic decât biluţa pe care o ţintisei şi pentru care ai declanşat deplasarea iniţial. Ergo, strategie, schimbi masa pe deplasare, mărimea pe viteză. Şi trebuie să o faci inteligent pentru a supravieţui. A game of life!

Osmos este desenat foarte minuţios, majoritatea elementelor constitutive fiind cerculeţe intens colorate - fiinţele unicelulare. Cerculeţele pulsează, strălucesc, sunt atât organice cât şi planetare, câteodată gravitează în jurul unui corp mai voluminos, în funcţie şi de specificul misiunii, au viaţa lor şi par a pluti într-o supă primordială bogată în componente minuscule. Culorile şi desenul efectiv al acestor cercuri oferă şi informaţiile necesare în gameplay, fie semnalînd posibilitatea înglobării altor entităţi fie diverse alte caracteristici speciale. Oricum, stilul este unul foarte zen, ce predispune la relaxare şi meditaţie.

Muzica de asemenea este orientată spre relaxare, e foate calmă şi atmosferică, electronică şi de sinteză, dar bine prinsă în tema jocului.

Osmos e o experienţă aparte, un concept simplu dar foarte eficient şi numai bun de încercat în reprize scurte şi deconectante. O strategie în esenţă, dar stilizată foarte foarte mult încât pare a fi un gen nou în sine.

Pachetul a meritat cu vârf şi îndesat cei câţiva bănuţi donaţi sau pentru cei mai sufletişti sumele mai mari şi mai rotunjite, oferind distracţie variată şi o experienţă plăcută întrutotul. A demonstrat că preţul pus de fiecare în parte şi libertatea consumatorului poate fi o metodă validă de vânzare pentru jocuri dar şi o lecţie pentru cei închistaţi în concepţii unde DRM-ul şi invazivitatea sunt la ordinea zilei

Iar fenomenul Humble Bundle e doar la început! Staţi adiba pe net pentru că un al treilea pachet a fost promis, daţi cât vreţi voi şi pe acesta ce va să vină, dar contribuiţi, exemplul nu poate să fie decât pozitiv şi pentru ceilalţi uriaşi ai industriei. Poate că mai sunt capabili de o lecţie de respect şi tratament corect.

 costyka