Lost Horizon Review

Genul adventure este unul pe care eu il tin cel mai aproape de suflet. Este un gen care a murit acum cativa ani buni, dar unii inca incearca sa-l tina in perfuzii, lansand din cand in cand cate un titlu. Unele reusesc cat de cat sa ne satisfaca setea de adventure, altele esueaza lamentabil. De ce? Pentru ca incearca sa le aduca "up to date". Sa aduca grafica la standardele zilelor noastre, dar asta este ca si cum am pune un motor de Ferrari pe o Dacie 1300. Un adventure bun nu are nevoie de grafica de ultima ora. E de ajuns sa fie decenta, sa nu te doara ochii. Timpul, efortul si resursele pentru aceasta ii fac pe producatori sa uite ca au nevoie si de o poveste buna sau puzzle-uri bine gandite.

Cei de la Animation Arts au urmat o reteta "old school" in creearea lui Lost Horizon, un adventure clasic, point-and-clic cu o grafica de desene animate. Sincer, m-am cam saturat sa descriu un film sau un joc de aventura prin "un fel de Indiana Jones", dar povestea din Lost Horizon ne propune, surpriza surpriza, sa gasim ceva cu o putere de neimaginat, ascuns de cateva milenii, preferabil inaintea nazistilor. Suna familiar?

Misiunea

Jocul te pune in pielea lu Fenton Paddock, un strengar fermecator, ce-si face veacul in Hong Kong unde isi castiga existenta din contrabanda. Dupa o incaierare cu o gasca de interlopi si cateva puzzle-uri usoare, Paddock este saltat de un ofiter britanic si dus la guvernator care ii cere ajutorul intr-o misiune de salvare in Tibet, unde a disparut o echipa de recunoastere. Ca in orice poveste care se respecta, protagonistul refuza initial, mai ales ca a fost si el ofiter in armata maiestatii sale si vrea sa-si ingroape trecutul. Dar cand afla ca printre disparuti se numara si fiul guvernatorului, a.k.a. prietenul sau cel mai bun cu care se cunoaste din academie, Fenton accepta fara a clipi, indiferent de pericolele care il asteapta.

Acompaniat de Kim, o prietena pe care a cules-o pe drum, Paddock ajunge in Tibet ca sa afle ulterior ca un grup de nazisti, obsedati de ocult, au luat cu forta o manastire pentru a cauta o intrare in Shambala. Un fel de oras sau complex de temple, construit in munti, in jurul unui camp de energie cunoscut si ca "sufletul pamantului/lumii". Conform jocului, cel putin. Ajuns la manastire pe sub nasul nazistilor (la un moment dat, chiar la propriu), eroul nostru afla ca prietenul sau a intrat deja in orasul legendar. Astfel, incepe cursa pentru ultima cheie ce deschide poarta spre Shambala, aventura ce te va purta de-a lungul lumii, in Africa, Europa si din nou, Asia.

Libera trecere la poveste

Mi-a placut ca exact cand aveam impresia ca jocul se apropie de final sau cel putin ca am parcurs cam trei sferturi din el (asta era la manastire), atunci abia am aflat ca totul abia incepe. Trebuie sa spun ca modul in care producatorii au spus povestea este impecabil. Plin de ocolisuri si rasturnari de situatie, iar tu, jucatorul, esti servit cu lingurita. Nu ti se spune din start care-i treaba cu Shambala, asta o descoperi treptat de-a lungul jocului. Nu ti se da o tona de informatii ca apoi sa nu trebuiasca decat sa-ti storci creierii in puzzle-uri. Dupa rezolvarea acestora, esti recompensat cu inca o felie din tortul actiunii si, mai important, puzzle-urile propriu-zise au logica.

Problema la multe jocuri din categoria adventure este ca producatorii folosesc cuvantul "puzzle" la propriu, ceea ce nu este cazul aici. In Lost Horizon nu trebuie sa te joci cu simboluri, sa potrivesti niste lumini colorate, sau sa pui la punct un mecanism complex. Am avut doar trei astfel de situatii a caror rezolvare nu a fost asa dificila. Ba chiar mi s-a oferit la inceputul fiecareia o varianta mai usoara. In rest, trebuie sa combini si sa folosesti obiectele din inventar si sa mai vorbesti cu niste figuranti. Asta este adventure-ul pe care il stiu eu de pe vremea IBM-ului meu cu 3 Mb de RAM. Nu este genul de joc care nu te lasa sa avansezi in poveste daca nu aranjezi o tabla de sah mai dubioasa care, chipurile, activeaza un mecanism ce deschide o usa pe peretele opus.

Ca la alte titluri din acest gen, m-a distrat faptul ca Fenton este si el un cleptoman cu buzunare infinite. Pentru a rezolva o situatie ai nevoie de anumite lucruri pe care ori le gasesti pur si simplu, ori trebuie sa le sustragi miseleste de la un cetatean onest, iar cantitatea si dimensiunile obiectelor pe care le ridici sunt cel putin impresionante. L-am vazut cum "baga in buzunar" o oglinda de pe un perete, un topor sau chiar doi stalpi mici, de metal, cu un cordon rosu, dar acest aspect de gauri negre a buzunarelor sale este mascat in stilul lui Max din Sam and Max: "that's none of your damned business". Cireasa de pe tort a fost cand am colectat, fiti pe faza, o capra. Cand am vazut-o in inventar, am dat clic dreapta pe ea pentru o descriere, moment in care Fenton spune "Da. Am o capra in... buzunar. Nu ma intreba cum si, mai ales, de ce".

Partea goala a paharului

Totusi, situatiile in care m-am trezit de-a lungul calatoriei nu as putea spune ca sunt atat de originale. Jocul mi-a placut. Din acest motiv imi este atat de greu sa spun cuvantul "rip off". O cursa stransa cu nazistii, (spoiler alert:) o vizita in Berlin apoi la un castel nazist... Tinde sa semene putin cu ceva a carui nume imi scapa. Daca incerc sa-mi amintesc, parca incepe cu "In". Si se termina cu "...diana Jones". Credeti ca exagerez? Uitati una buna: La un moment dat, in castelul mai sus mentionat, il surprindem pe Fenton rostind replica semi-celebra "Nazis... I hate these guys".

Chiar si personalitatea eroului pare a fi imprumutata de la alt personaj creat de cetateanul Lucas si culmea, interpretat tot de Harrison Ford. Ca sa va fie mai clar, ganditi-va ca Paddock este o versiune mai pamanteasca a lui Han Solo din Star Wars. Daca ar fi sa-i punem pe cei doi unul langa altul, am observa ca diferentele nu-s multe. Amandoi sunt contrabandisti, amandoi sunt considerati porci de catre femei, dar la urma urmei se aleg cu una din ele. Au un mijloc de transport la care tin foarte mult: Han Solo - Milenium Falcon, Fenton Paddock - un avion Ford pe care il lauda ca au fost contruite numai o suta si ceva de exemplare. Amandoi au o atitudine de oameni de neinvins si mai inteligenti decat restul. Recunosc si accepta faptul ca sunt niste golani si se mandresc cu asta. Pe scurt, au aceeasi samanta de rebel.

Privind mai departe partea negativa, am observat ca unele puzzle-uri sunt putin prea usoare sau altele prea evidente. De exemplu, la inceputul jocului, Paddock trebuie sa ia ceva din seiful sau, dar nu mai tine minte combinatia. Aceasta a notat-o pe o hartie pe care o tine in portofelul pe care l-a pierdut recent. Bininteles ca nu putea fi usor si nici nu se putea sa ma lovesc de un puzzle fara logica. Dupa ce am vorbit cu vreo doi oameni si m-am plimbat pe unde s-a putut, am si vazut solutia de la un kilometru departare. Toata problema este prima combinatie de obiecte. Dupa ce ai vazut-o, totul vine de la sine. Mai ales cand ai la indemana un buton care, odata apasat, iti indica toate obiectele cu care poti interactiona, astfel nu trebuie sa maturi ecranul cu mouse-ul ca sa fii sigur ca nu ai ratat ceva. Mai este si un buton care face sa intervina un narator care iti aminteste de obiectivele lui Paddock, in caz ca esti putin senil.

Uneori, adevarata provocare este sa urmaresti dialogurile. De cele mai multe ori lipseste cu desavarsire partea in care pot sa-l intreb pe om separat ce ma intereseaza sau sa dau raspunsuri afirmative sau negative. Practic, lipsesc raspunsurile in general. Odata ce am selectat una din cele maxim 4 replici, incepe o discutie in care figurantul imi povesteste intreaga sa viata. Noroc ca butonul de pauza functioneaza tot timpul pentru ca nu numai o data mi s-a intamplat sa fiu nevoit sa raspund cuiva pe messenger exact cand urmaream dialogul. Sunt chiar cut scene-uri in care se discuta intens despre ceva. Momente in care las mouse-ul din mana, ma intind pe canapea si urmaresc replicile ca la un film. Voice acting-ul nu-i 100% convingator, dar nici nu-i asa rau. Macar accentele se respecta. Germanii au accent german, britanicii, accent britanic, etc. Dupa cateva ore de joc, as putea baga mana in foc ca Padlock seamana la voce cu Ewan McGregor (Obi-Wan Kenobi).

Il iertam

La urma urmei nu pot sa fiu asa aspru cu jocul. Ceva in oasele mele nu ma lasa. Asemanarea cu Indiana Jones pare a fi mai mult un omagiu sau poate o parodiere usoara. Replica data la castel face treaba asta prea evidenta. Am putea spune ca jocul incearca sa ne aduca aminte de vremurile bune ale genului. Iar partea cu dialogurile este suportabila. Mai ales daca stam si ne gandim ca tot jocul a fost conceput ca un film. Are un prolog in care joci putin cu prietenul disparut a lui Padlock, dupa care vine introducerea, o scena intr-un bar din Hong Kong in care presteaza o cantareata talentata, timp in care apare titlu si cateva credite. Pana si meniul este facut ca exteriorul unui cinema peste care scrie mare si luminat titlul jocului. Per total, defectele sunt bine compensate cu povestea. Desi, in intregime, nu-i originala, este solida si bine spusa, iar personajul principal este, desi singurul, bine conturat, are un trecut care il bantuie si il ajuta sa ia o decizie importanta, iar in final se alege cu fata.

E o adevarata provocare? Nu prea. Uneori iti insulta inteligenta? Cam da. Clona dupa Indiana Jones? Asa se pare. Nu stiu cum sa explic, dar lucrurile astea nu ma deranjeaza. Te face sa pocnesti intr-una din degete si sa spui ca are acel "Je ne sais que". Daca sunteti nostalgici dupa vechile aventuri, jucati-l si veti vedea ce vreau sa spun. Chiar daca ma repet pentru a nu stiu cata oara, firul epic face totul, mai ales la acest gen. Este bine administrat, durata este satisfacatoare, iar daca simtiti ca l-ati terminat prea repede, aveti si bonus versiunea prototip a jocului in care story-ul este abordat putin diferit (si este in germana). Iar daca reusiti sa completati un puzzle (la propriu) veti descoperi promisiunea unui Secret Files 3 si o eventuala continuare la Lost Horizon.

 tEO