Divinity II: Dragon Knight Saga Review

A trecut multă vreme de când eram des surprins (plăcut) de jocuri, în ultimii ani am avut prea multe RPG-uri și sequel-uri de duzină ca să mai fiu entuziasmat când încep sa joc ceva cu doi în coadă. Divinity II este continuarea lui Divine Divinity (2002), un H&S apărut în perioada în care clonele de Diablo erau la putere, motiv pentru care recunosc că am zis pas și l-am ignorat, la fel ca toate clonele de Diablo de altfel. Deh, dacă nu apreciezi jocul original, de ce ai încerca clone ale acestuia. Însă, se pare ca am greșit judecând Divine Divinity ca o simplă clonă. Zic asta pentru că după câteva zeci (aproape 100) de ore în care am jucat sequelul acestuia, Divinity II, am ajuns la concluzia că de mult timp nu am mai întâlnit un action RPG atât de bun. Dar, ca să închei cu istoricul, trebuie spus că a mai existat și Beyond Divinity (2004), un spin off ce nu continuă povestea și care pare să fi fost un hack and slash pur sânge. Dragon Knight Saga este format din Divinity II: Ego Draconis (îmbunătățit atât grafic cât și din punct de vedere al conținutului – questuri, loot, etc.) și DLC-ul devenit expansion al acestuia: Flames of Vengence. Fiindcă nu am jucat Ego Draconis la momentul apariției, nu pot spune cu exactitate cat de bune (sau mai puțin bune) sunt schimbările aduse acestuia. De asemenea am decis să judec Dragon Knight Saga ca un joc de sine stătător , format din două părți, pentru că Flames of Vengeance vine atât de natural în continuarea jocului original încât mă face să mă întreb de ce nu a fost de la început așa, pare că s-a luat un joc întreg și a fost rupt în două…

Lung istoric

Prima surpriză pe care am avut-o a fost când m-am interesat de cele întâmplate în jocul ce a început seria. Pentru a putea înțelege mai bine povestea și a putea aprecia Divinity II la întreaga sa valoare, cred că este necesar să vorbesc puțin (mai mult) despre evenimentele ce conduc la întâmplările din Dragon Knight Saga. Așadar, seria Divinity se desfășoară pe tărâmul fermecat Rivellon, unde soarele strălucește, goblinii sar de după fiecare copac și o mână de profeții antice abia așteaptă să fie împlinite. Aici, pe parcursul primului joc din serie, vom duce un tânăr aventurier de la un pierde vara în pericol de a da colțul la întâlnirea cu un pui de troll, la statutul de ”Cel Divin”, un fel de a doua venire pentru oamenii din Rivellon, după cum probabil că ați dedus, asta e una din profețiile acelea de care vorbeam la început. Ei bine, în finalul lui Divine Divinity, acest semizeu reușește să-l învingă pe liderul unei facțiuni de vrăjitori corupți (”Black Ring”) care plănuiau aducerea în lume a ”Celui Blestemat” (sună mult mai bine în engleză), un fel de antihrist pentru cei din Rivellon. Lucian (pentru că așa se numea Cel Divin), după ce termină de ucis toți membri Black Ring pe care îi întâlnește, se vede ajuns într-o situație greu de imaginat, spiritul Celui Blestemat fusese transferat în corpul unui nou născut, pe care acesta însă nu reușește să îl ucidă. În schimb, îi dă numele Damian și îl adoptă. Cred că de aici nu e greu de imaginat cum vor evolua lucrurile. După ce trec anii, o schemă plănuită de supraviețuitorii din Black Ring îl face pe Damian să se îndrăgostească de fiica unui necromant malefic, Ygerna, care pas cu pas îl corupe pe acesta. Însă, soarta face ca Lucian să afle de Ygerna și să o execute, lucru care declanșează împlinirea profeției întunecate, spiritul Celui Blestemat se trezește în Damian și Rivellon este devastată de războaiele cu hoardele întunecate trezite de puterile acestuia. Mai precis două mari războaie, primul câștigat de Lucian care însă ezită din nou și nu reușește să scape lumea de Damian pentru totdeauna și al doilea război ce avea să arunce Rivellon într-o situație cu adevărat disperată.

Dacă încă nu v-ați plictisit de acest rezumat, mai rezistați încă puțin. În al doilea război contra lui Damian, intră în scena dragonii, ființe superioare fața de orice altceva, adevărate zeități printre creaturile din Rivellon, alături de  subordonații acestora, ”Dragon Knights”, oameni ce primesc o parte din puterea dragonilor și printre altele, au abilitatea de a se transforma în legendarele zburătoare. Aceștia ar fi inclinat balanța în favoarea lui Lucian, pentru că nici Prințul Întunericului alături de Lucifer în persoana, ținându-se de mână cu toți zeii malefici care vă vin în minte, nu ar fi putut să se opună dragonilor. Însă, un Dragon Knight, spre surprinderea și disperarea tuturor, îl înjunghie pe la spate pe Cel Divin, iar o dată cu moartea acestuia lumea e trimisă în chaos. Aliații devin dușmani, urmând o luptă nebună din care toată lumea pierde…

When the hunter becomes the hunted

Și în sfârșit ajungem la începutul lui Divinity II, situat la ceva timp după al doilea mare război, lumea uită de Damian și toate forțele sunt concentrate către eliminarea dragonilor, considerați o rasă trădătoare. Bineînțeles, cei uciși de oameni sunt așa numiții Dragon Knights de care vorbeam, dragonii în sine fiind ființe mult prea puternice care dispar fără urmă. Așa intri tu în scenă, un ucigaș de dragoni în devenire, la începutul jocului aflându-se în ultima etapă de inițiere în cursul căreia lucrurile iau o întorsătură complet neașteptată. Vânătorul devine vânat când ultimul Dragon Knight, Talana, iți transferă puterile ei și te pune pe un traseu ce promite eliminarea lui Damian pentru totdeauna. Povestea e unul din punctele forte ale acestui joc, surprinzător aș zice, însă trebuie privită în ansamblu, pentru că doar dacă faceți legătura cu întâmplările din primul joc din serie și cu lore-ul din spatele universului Divinity (pe care îl puteți afla din diferitele surse din joc - personaje și cărți în principal), veți reuși să înțelegeți motivele din spatele protagoniștilor importanți, care de cele mai multe ori se reduc la dorința de putere, foarte frumos tratată în joc prin ironie și umor. Astfel, alături de conștiința Talanei ce ia forma unei voci interioare plecăm în lume pentru a ne pregăti de confruntarea finală cu Damian și pentru a demonstra că tot Damian a fost și în spatele uciderii Celui Divin (ceva evident de altfel, dar oamenii sunt în general iuți la mânie și lenți în alte privințe…).

Zona de început, orășelul Farglow, are rol pur introductiv și ne familiarizează cu conceptele de joc. Aici avem de ales dintre trei clase provizorii: Warrior, Mage sau Ranger. Acestea nu sunt bătute în cuie, pe parcursul jocului avem posibilitatea să investim puncte în ce clase dorim (se pot face și combinații între clase), de asemenea pe lângă cele trei menționate mai exista și Priest, o a patra clasă ce se bazează în principal pe summon-uri . Eu unul am decis să plec cu un ranger la drum, preferând sentimentul de siguranță pe care îl ai când omori drăcoveniile de la distanță, mai ales că în Divinity II lupta ”mano a mano” e foarte alertă și nu îți prea dă timp de respirat, chiar dacă jocul vine cu posibilitatea de a pune pauză în timpul confruntărilor. La fiecare nivel primim puncte de investit în abilitați și în caracteristicile eroului – forță, dexteritate, spirit (mana), vitalitate (puncte de viața) și inteligență. Pe lângă abilitățile corespunzătoare claselor de luptă (săgeți paralizante, lovituri din ce în ce mai spectaculoase, vrăji devastatoare) mai avem si abilitățile ce vin ca bonus de la puterile de dragon pe care le primim, acestea oferă alte bonusuri (mai multă experiență, eficiență mai mare cu un anumit tip de armă, inventory mai încăpător etc.) și tot aici avem și lockpicking-ul, pentru a avea acces la nenumăratele comori ascunse prin cuferele din joc.

După încheierea zonei introductive începe jocul cu adevărat, lumea ce ne este pusă la dispoziție e imensă și este împărțită în două zone mari și late – Broken Valley și Orobas Fijords. Prima este plină de păduri adânci iar în a doua domină canioanele și stâncile abrupte cu locuri greu accesibile, care totuși nu reprezintă o problemă având în vedere puterile de Dragon Knight. Peste tot însă avem grote, peșteri și tot felul de dungeon-uri pentru bărbați adevărați, adică pline de dihănii înfricoșătoare și furioase. În general, lumea înconjurătoare este realizată cu mare detaliu și populată în așa fel încât să nu existe zone goale unde să nu ai ce face în afara de admirat peisajul. Nu cred că există drum unde să nu ai contact cu goblini sau bandiți, deci luați aminte, Rivellon este plin de pericole. Iar de admirat o să admirați oricum, pentru că grafic vorbind, jocul stă foarte bine. Păduri, râuri, cascade, ruine uitate de lume, grote subterane în cele mai izolate locuri, fortărețe zburătoare, totul te face să te pierzi în lumea jocului. De asemenea questuri secundare sunt răspândite peste tot, deci explorarea este încurajată cat mai mult.

Click smart, not hard

O a doua surpriză am avut-o când am realizat că Divinity II e unul dintre puținele action RPG-uri recente făcute cu cap. Cei de la Larian Studios au reușit să vină și cu dialoguri, personaje și questuri de excepție (pe lângă gameplay-ul alert și fluid), plus un simț al umorului ce se potrivește perfect cu acestea (un quest ce implică personalități multiple, un cufăr cu o personalitate… fierbinte sau confruntarea cu un grup de ”Power Rangers” sunt doar câteva dintre multele astfel de situații amuzante prezente în joc). Ce înseamnă asta? Că nu avem tipicele conversații de 10 cuvinte în urma cărora suntem trimiși să curățam naiba știe ce peșteră, unde inamicii fac respawn la infinit. Nu, aici aproape fiecare quest major ascunde detalii mai mult sau mai puțin semnificative despre cei implicați și, foarte important, sunt multe moduri diferite de a rezolva misiunile. Pentru asta, Dragon Knight Saga vine cu o găselniță foarte interesantă, mindread-ul. Acesta permite citirea gândurilor unui personaj, prin plata de experiență, fiecare citire lăsându-ne cu o datorie de experiență. Spre exemplu dacă mai ai nevoie de 1000 de puncte de experiență pentru următorul nivel și faci 10 citiri ce costă fiecare 20 puncte, vei avea 1000 puncte până la următorul nivel, plus 200 puncte datoria, deci un total de 1200 de puncte de experiență. Asta naște multe situații interesante, mai ales că durează prea mult să dați save și load la fiecare persoană pe care o întâlniți (nu că asta ar fi oprit vreodată pe cineva), pentru a vedea dacă a meritat mindread-ul. Interesant este că multe moduri mai speciale de a rezolva un quest nu sunt disponibile decât daca citiți pe cei implicați, dar nu întotdeauna și recompensa va fi mulțumitoare, ceea ce provoacă jucătorul să găsească un echilibru între risc și recompensă. Sună frumos însă în realitate lucrurile nu stau deloc așa, dificultatea jocului e absurd de scăzută (ultimul patch introduce un nou nivel de dificultate pe care nu l-am încercat, deci se poate să fi rezolvat problema asta) ceea ce face ca orice penalizări de experiența să devină irelevante. Mai mult, după jumătatea jocului sunt atât de mulți inamici încât acumularea de experiență nu mai reprezintă o problemă. Chiar nu am înțeles de ce această dezechilibrare între tine și oponenți, tot jocul e un măcel. Nici AI-ul inamicilor nu ajută, înțeleg de ce goblinii sunt mai proști din fire, dar când generalii Black Ring ies câte 10 pe poartă blocându-se unii în alții în timp ce săgețile mele incendiare își fac treaba, devine un pic penibil. Însă arcașii inamici pot reprezenta o provocare pentru cei mai lenți cu click-urile și reprezintă de fapt singurii oponenți adevărați din joc, asta pană apelați la alchimie și la poțiunile deranjant de puternice (n-ar fi o problema dacă aș vedea și inamicii folosind poțiuni) care rezolvă rapid situația.

Here be necromancers, creatures…
 

Măcel ca măcel, dar combatul e al naibii de distractiv și spectaculos, fie că jucați de la distanță sau vă place să simțiți sângele oponenților pe față, abilitățile eroului si modul în care pot fi folosite nu plictisește, cel puțin până în ultimul sfert de joc din campania Ego Draconis, care reușește să fie foarte slab comparativ cu restul. În acest ultim sfert veți avea o serie de questuri ce implică lupta cu foarte mulți inamici ce se comporta identic, lipsind orice fel de varietate. Mai mult, toate se vor desfășura în locații similare (fortărețe Black Ring). La un moment dat nu-mi venea să cred că e același joc, noroc că mare parte dintre aceste questuri sunt opționale și au rol de a îmbunătăți platformele din propriul vostru turn, un fel de bază de operațiuni pentru nou devenitul nostru Dragon Knight. Acest Dragon Tower a aparținut inițial unui vrăjitor foarte puternic (de fapt, cea mai puternică ființa din Rivellon, după dragoni, apropo de dorința de putere de care vorbeam) care bineînțeles că a dispărut misterios, pentru ca mai apoi să fie luat în primire de un necromant malefic (Laiken) și… sărit de pe fix rău de tot, chiar și pentru cineva cu această profesie (folosește părți de la diferite cadavre pentru a realiza o copie după fosta lui iubită, pe care tot el o ucise desigur – și nu cred că o ține pentru conversațiile interesante). După ce scăpam de acest Laiken, turnul ne aparține și ne putem teleporta în incinta acestuia când vrem și de unde vrem. Dar, cele mai importante funcții ale turnului sunt cele date de platformele de crafting. Așadar avem una pentru alchimie, una pentru propriul nostru necromant și cele de antrenament și enchantment. Cred că e clar ce se întâmplă pe cele de antrenament, alchimie și enchantement, dar probabil că vă întrebați la ce naiba ne trebuie un necromat. Ei bine, aici Divinity II vine cu un concept aparent interesant, ”creatura”. Ce este o creatură? Naiba știe. Cert este că se iau diferite părți de la cadavre (un braț de goblin, un picior de mercenar, un cap de imp, ați prins ideea), se pun într-o oală și necromantul le aduce la viața sub forma creaturii. Deci după un moment Frankenstein, aveți și un pet. Sincer să fiu, deși am apreciat că din creatură, summon-uri și inamici manipulați să lupte de partea ta cu ajutorul vrăjilor, poți avea o mică armată care sa-ți asculte fiecare comandă, nu le-am folosit. Adică, ultimul lucru de care am nevoie când sunt prin cine știe ce criptă uitată de lume, e să mă întorc și să dau nas în nas cu o abominație… fie ea și propriul meu pet, mai mult m-aș fi speriat de creatură decât să-mi fi folosit în luptă, mai ales că, repet, jocul e extrem de ușor, numai bun de relaxat.

…and dragons

Și așa ajungem la forma de dragon pe care o putem accesa cu o simplă apăsare de tastă. Trebuie să zic că după ce am auzit de un RPG unde te poți transforma în dragon am rămas puțin pe gânduri. Adică, din multele jocuri cu dragoni pe care le-am jucat am rămas cu momentele în care dragonul mare și rău ce teroriza valea își dădea ultima suflare. Sigur, am mai și avut conversații cu dragonii prin diferite RPG-uri, poate mi-a fost și mila de ei , dar aproape întotdeauna eram de cealaltă parte a baricadei (eu după comoară, ei încercând să mă prăjească). După ce Dragon Knight Saga m-a pus în pielea inamicilor mei de toate zilele, am realizat că și dragonii pot fi simpatici și că nu trebuie persecutați doar după rolurile mai puțin pozitive pe care le-au avut de-a lungul timpului în jocuri. E o adevărată plăcere să zbori ca dragon peste munți și văi sau să distrugi întregi orașe care constituie principalul motiv de mândrie pentru triburile de goblini. Lupta contra altor zburătoare cam lasă de dorit, dar oricum nu reprezintă o parte importantă din joc, din păcate. De asemenea libertatea pe care o avem ca zburătoare e limitata de zonele anti – dragon, unde nu putem intra (de fapt se poate intra dar urmează moartea în câteva secunde). Tot pentru a limita libertatea, există structuri defensive contra dragonilor (catapulte, baliste, etc.) care însă pot fi evitate și eliminate destul de ușor. Ce nu mi-a plăcut e că în formă de dragon nu se pot ataca inamicii de la sol, ba mai mult, de multe ori nici nu pot fi observați, lucru care cam strică imersiunea. Mai ales că în timpul jocului auzi de atâtea atacuri devastatoare ale dragonilor, încât abia aștepți să prăjești câțiva goblini sau trolli.

Nu puteam încheia aceasta recenzie fără să aduc în discuție coloana sonoră. Nu știu dacă a fost modificată major fața de cea din Ego Draconis, însă este fără îndoială printre cele mai bune coloane sonore pe care am avut plăcerea să le aud, mi-a adus aminte de Morrowind sau Gothic. De altfel, nu doar coloana sonoră mi-a adus aminte de cele două jocuri, și atmosfera din Divinity II e captivantă, reușește să-ți trezească sentimentul de imensitate când vezi de pe creasta unui munte, în depărtare, turnul în al cărui vârf tocmai ai fost. Din păcate, cum se întâmplă tot mai des, vocile personajelor sunt cel puțin dubioase. Însă nici asta, nici optimizarea aproape inexistentă pe alocuri, nu scad din plăcerea de a juca Dragon Knight Saga. O lecție de cum se face un action RPG din care sper că vor învăța și producători mult mai titrați.

TG