|
Dead Rising 2 Review
- Genres: Action
- Production: Blue Castle Games
- Publishing: Capcom
- Official site: deadrising-2.com/
- Release date: 28.09.2010
- Misiuni:
- Jocuri similare:
- Poveste solidă cu finaluri multiple
- Varietatea armelor
- Animații expresive
- Rejucabilitate maximă
- Open-world vast a cărui explorare aduce recompense
- Ceva probleme la controlarea personajului
- Loading screen peste loading screen
- Absența dialogului vorbit din afara cut-scene-urilor
- Frustrarea incipientă și absența setării dificultății
Pentru câțiva (mulți?) dintre voi, fericiți posesori de Xbox, Dead Rising 2 nu reprezintă o noutate. Probabil că mulți (câțiva?) ați jucat deja primul joc din serie în care intrai în pielea lui Frank West, fotograful pasionat de mătrășit zombie sau, mai bine zis, mătrășitorul de zombie pasionat de fotografie. Ce-i drept, mai multe despre Dead Rising (1) nu știu, iar examinarea până la saturație a Wikipediei și YouTube-ului pentru a mă preface pus în temă ar însemna ipocrizie. În plus, ce mama naibii, ăsta e review-ul variantei pentru PC pentru care nu putem decât să le mulțumim celor de la Capcom, de felul lor ceva mai rezervați în ceea ce privește portările. Ca să n-o mai lungesc, primul Dead Risinga fost exclusiv pentru Xbox, eu nu l-am jucat, iar Dead Rising 2 a însemnat pentru mine o surpriză. Și ce surpriză...
Braaaintwist
Ce surpriză ar putea fi un joc cu zombie? Am auzit cu toții cum e cu Resident Evil (aceeași Capcom sunt vinovați), House of the Dead, Left 4 Dead și alte alea. Zombie e mulți, răi și trebuie omorâți. Întrucât încă mai avem de așteptat până se va inventa jocul în care ești un zombie ce trebuie să omoare oameni, Dead Rising 2 nu se abate de la principiul enunțat anterior. În schimb, avem un open-world cu o poveste satirică, gameplay cu mult peste nivelul unui hack and slash oarecare, grafică nu extraordinară (dar atât de expresivă încât nu contează că nu e ultimul răcnet de undead) și muzică... muzak și metal alternativ. Dacă nu știți, vă explic mai încolo ce-i cu muzak-ul, dar până atunci să le luăm în ordine.
Starring Chuck Norris Greene
Pe bune, Chuck Greene este tot ce și-a dorit tizul lui de la viață. Rămas văduv datorită mâncătorilor de creier, Chuck s-a refugiat acum în Fortune City, un conglomerat de mall-uri din mijlocul deșertului Nevada. Aici participă la spectacolul de televiziune Terror Is Reality, pentru a strânge niște bani ca să aibă grijă de fiica lui, Katie. Această copilă blondă și incredibil de dulce fusese la rândul ei mușcată de mama ei zombieficată, așa că are nevoie de o doză zilnică de Zombrex, singurul medicament ce poate preveni transformarea. Cum scopul concurenților Terror Is Reality este de a mătrăși cât mai mulți nemorți în cele mai distractive moduri, nu surprinde pe nimeni când cei din urmă sunt eliberați de o mână invizibilă în Fortune City. Imediat după începutul invaziei, Chuck o salvează pe Katie și împreună se refugiază într-un Safe House, un fel de bunker pentru situații de urgență. Printe puținii supraviețutiori se află și Stacey, lidera CURE, o organizație ce luptă pentru drepturile celor transformați în zombie și împotriva cruzimii la care sunt supuși în Terror Is Reality. De parcă n-ar fi fost de ajuns, tot incidentul invaziei este pus în cârca bietului Chuck, astfel încât scopul său devine cel de a descoperi adevărul în 3 zile până când vine armata să elibereze zona.
Vă întrebați: unde-i satira despre care vorbeam? Peste tot! În zecile de mii de zombie care populează mall-urile gigantice, exact ca în viața reală, aș spune eu. În psihopații supraviețuitori care joacă rol de boși și care cu toții au o poveste în spate, pe cât de interesantă, pe atât de ridicolă. În povestea principală, un atac la adresa coorpațiilor farmaceutice. Nicio clasă socială, culturală, etnică nu a fost cruțată de zeflemea, nici măcar protagonistul. Nu este nimic original, dar totul este bine punctat, iar întorsăturile de situație sunt chiar surprinzătoare. E clar că japonezii văd America în clișeele impuse de Hollywood, dar asta nu înseamnă că ironia pe alocuri destul de grosieră nu funcționează. Dacă uneori actorii care fac vocile mai dau chix, probabil că nu veți observa asta datorită animației, care, departe de a fi extraordinară, este îndeajuns de sugestivă pentru a te face să îndrăgești sau să urăști personajele.
Cireașa de pe colivă este că povestea are nu mai puțin de 7 finaluri posibile. Ceea ce înseamnă că tu poți să-ți lași fiica să se transforme într-o lighioană flămândă de carne umană sau să rămâi pe vecie în memoria colectivă a Terrei vinovat de invazia de zombie din Fortune City, dar totuși să termini jocul. Bineînțeles, finalul nu va fi la fel de satisfăcător, dar nevoia de a afla care-i de fapt adevăratul deznodământ te va măcina ca o drujbă. La fel de adevărat este faptul că e incredibil de dificil să ajungi la finalul adevărat din prima.
Greu la deal mall
V-am zis că nu mă așteptam la prea multe când am început să joc Dead Rising 2. După puțin timp de joc, m-am trezit transpirat, cu ochii roșii, gata să calc școlari cu mașina pe trecerea pietonii, să jupoi cățeluși în ritualuri satanice în timp ce îmi injectam heroină în ochi. De obicei sunt o persoană calmă, dar jocul m-a dus la culmea disperării. Mi-am dat seama destul de târziu că pot să-l termin și să-l iau de la capăt, că de fapt, puteam să-l reiau oricând păstrându-mi nivelul și atributele personajului. Dar deja devenise mult prea personal. Așa că după multe nopți nedormite și zeci de pachete de țigări, am reușit să scot cel mai bun final. Îmi venea să îmi sun prietenii, să postez pe Facebook, să dau de băut. Și chiar din punct de vedere al poveștii, m-am simțit satisfăcut. Ceea ce nu înseamnă că n-au rămas mulți supraviețuitori de bătut și psihopați de salvat (sic!). Nu vă recomand să faceți ce am făcut eu. Aveți milă de nervii voștrii. Nu contează dacă scoateți un final mai slab, jocul nu a fost gândit să fie terminat din prima.
După cum v-ați prins deja Dead Rising 2 este sau cel puțin, poate fi considerat un RPG. Pe măsură ce înaintezi în nivel îți poate crește viața, atacul, spațiul în inventar, viteza, obții noi mișcări de arte marțiale sau wrestling, care sunt destul de necesare în luptele cu psihopații, pentru a-i imobiliza sau pentru a eschiva loviturile lor devastatoare. În lupta cu hoardele de zombie însă n-o să folosești prea mult mișcările de karate și celelalte scheme, din moment ce ai arme peste tot. Poți să folosești aproape orice obiect pentru a omorî ce este deja mort. De la rachete de tenis, la unelete de grădinărit, la arme de foc, la extinctoare, la panouri, la foarfece, la cărucioare, la bormașini, la... Din când în când mai găsești mâncare sau băutură care îți încarcă viața și ar fi bine să ai mereu ceva de-ale gurii în inventar. Grijă însă la alcool, căci Chuck vomită după trei beri. La propriu! Poți de asemenea să găsești niște reviste care, dacă le ții în inventar, îți pot crește atributele, pot face armele mai durabile sau multe alte bonusuri pasive. Treaba cu armele mai durabile nu-i chiar de colo, căci acestea se strică extraordinar de repede. Trebuiau să pună cumva în balanță imensa varietate. Dar cea mai interesantă parte a jocului este modul în care poți să combini diferitele arme sau articole în așa-numitele Maitenance Rooms. La început, bâta de baseball cu ținte va fi sfântă. Și deși este destul de eficientă la controlat mulțimea, nu oferă destul PP (experiență), iar în lupta cu psihopații este mediocră. Combinațiile deși limitate la 50(!) sunt pe cât de eficiente pe atât de trăznite. Poți să combini o drujbă cu o vâslă de canoe, o macetă cu o mătură, un aspirator cu lame circulare de fierăstrău electric, un urs de jucărie cu o mitraileră. Poate cea mai eficientă este combinarea unor mânuși de box cu un cuțit, pentru a obține gheare ca ale lui Wolverine din X-Men. Preferata mea este sabia laser, pe care o obții dintr-o laternă și o mână de pietre prețioase. Dar degeaba fac acum walkthorugh, căci cea mai eficientă metodă de combinare nu este după ureche. Nu așa dezlegi potențialul maxim al armelor. Cel mai bine, faci rost de Combo Cards, care îți dau rețeta noii arme și în plus îți dau acces la un atac secundar al acesteia. Obții Combo Cards uitându-te după postere de filme, de la psihopați, supraviețuitori sau pur și simplu crescând în nivel. Dacă nu le găsești, combinarea experimentală îți va aduce doar niște Scratch Cards, care te privează de atacul secundar și de maximul de PP obținut prin folosirea armei.
În rest, ieșiți din Safe House și da-ți-i bătaie, căci jocul e pe timp. Iar timpul este dușmanul vostru. Stacey monitorizează tot orașul din Safe House. Din când în când te sună (de obicei în cel mai prost moment posibil) și îți dă misiuni noi. Acestea, ca și misiunile principale (așa-numitele Case Files) sunt valabile doar de la ora... la ora... Deși cele 72 de ore din joc se traduc în vreo 6 în viața reală, multiplele reîncercări vor face jocul să dureze mult mai mult.
Rezolvarea misiunilor este cel mai bun mod de a acumula PP, nu omorâtul de zombie. Adio, hack and slash!. De multe ori ești nevoit să faci slalom printre dansatorii din clipul lui Michael Jackson (RIP) pentru a-ți păstra armele și viața intacte. Deși sunt înceți, nemorții se pot agăța de tine, moment în care trebuie să zgâlțâi frenetic mouse-ul pentru a scăpa. Ulterior înveți mișcări care îți vor face viața mai ușoară, dar totuși, dacă nu ești destul de rapid, un zombie te poate trânti la pâmânt și te va ronțăi până vei reuși să rezolvi un minigame tâmpit de APASĂ BUTONUL ĂLA ACU... prea târziu. Totuși, încă n-am aflat dacă există vreo contră pentru femeile zombie, care dacă te prind purced în a executa o felație sângeroasă. Nu prea e pentru minori jocul, decât dacă sunt fani Cannibal Corpse. Dar nu vă bucurați prea tare, nu există nuditate, iar limbajul nu este nici el exagerat de profan. Nici când joci poker cu supraviețuitorii și, dacă ai noroc, poți debarasa femelele de haine, nu vezi nici măcar un sfârc.
Dificultăți tehnice
Supraviețuitorii care trebuie să te urmeze până în Safe House de obicei nu îți pun probleme, cu excepția celor pe care trebuie să-i cari sau să îi ții de după umăr. Cei care aleargă la fel de repede ca tine de obicei se descurcă și singuri, nu sunt șanse să moară. Unii dintre ei au și arme, care spre deosebire de ale tale nu se strică. Dacă însă rămân prea în urmă, nu te vor putea urma în următoarea porțiune a hărții. Astfel că din când va trebui să le dai o mână de ajutor, ceea ce poate fi problematic, deoarece este foarte greu ca în mijlocul unei învălmășeli să nu le scapi și lor câteva lovituri. Precizia este o problemă reală a jocului, mai ales atunci când trebuie să iei de pe jos lucruri. Te poți trezi că în loc să culegi vreun ciocan mai de neam prost, iei nu știu ce cutie de carton poziționată aproape de el, care nici de reciclare nu e bună. Deși portarea controalelor este ok, există probleme în legătură cu responsivitatea lor. Unele mișcări sunt făcute cu delay, alteori te trezești că abia ai dat click de două ori, iar Chuck execută de capul lui un fel de combo spectaculos ce face mult damage aerului.
O problemă de care multă lume s-a plâns sunt multiplele loading screens pe care trebuie să le suporți de fiecare dată când treci dintr-o porțiune într-alta. Pe mine mă bucurau pe la început căci mă lăsau să mai îmi trag nițel sufletul. Pe de altă parte, recunosc că sunt frustrante în momentul în care, de exemplu, un ostatic rămâne în urmă.
Harta devine ușor confuză atunci când ai mai multe obiective, iar săgeata indicatoare uneori nu este demnă de încredere. Există câteva scurtături pe care nu le vede, plus pasajul subteran plin ochi de zombie, dar pe care îl poți traversa cu ajutorul unor mașinuțe. Bineînțeles că, fiind motociclist de profesie, Chuck va mai pune din când în când mâinile pe câte un motor căruia îi poți atașa diverse arme, cum ar fi o drujbă, pentru a face masacrul și mai distractiv. Dar ca și armele, vehiculele se strică odată ce ai lovit prea mulți zombie.
Salvarea jocului se face atunci când il duci pe Chuck la budă. Toalete sunt însă destul de puține în oraș, uneori fiind chiar absente din niște spații destul de mari. Un arhitect ar da din cap în semn de dezacord.
Estetica măcelului
Grafica, după cum spuneam, nu este extraordinară. Unele detalii lipsesc iar bug-urile abundă. Totuși, este destul de colorată și sclipicioasă pentru a nu fi anostă, iar măiestria japoneză își spune cuvântul în designul personajelor. Asta demonstrează pentru a nu știu câta oară că nu faci un joc bun doar cu eye-candy. Zombie sunt destul de variați, dar aceiași peste tot, însă personajele umane sunt unice, atât ca aspect, cât și ca personalitate. Chuck este și el costumizabil. Da, "costumizabil”, nu ”customizabil”, că e vorba de costume... gen. Intrând în magazine, vei găsi tot felul de accesorii vestimentare caraghioase pe care le poți purta. Acestea rămân și în cut-scene-uri, dând un plus de umor poveștii atunci când devine prea serioasă. În plus, hainele, la fel ca și armele, se pătează de sânge. Adevărata performanță al motorului grafic este posibilitatea de afișa în jur de 7000 de zombie pe ecran. Acest lucru poate afecta din când în când frame rate-ul. Acum depinde și cât de performant aveți PC-ul.
Sunetul e interesant, fiecare armă având propriul ei mod de interacționa auditiv cu mediul/carnea. Despre vocile actorilor am vorbit deja. Ceea ce mă deranjează este că nu există dialoguri vorbite în afara cut scene-urilor. Adică atunci când te întâlnești cu supraviețuitori, dialogurile sunt afișate doar ca text. Nu sunt eu foarte pretențios, dar mi se pare cam ciudat pentru secolul ăsta să n-ai speech peste tot în joc. Există câteva replici pe care Chuck sau supraviețuitorii sau psihopații le mai scot în afara cut-scene-urilor, dar acestea sunt de obicei interjecții și onomatopee. Totuși sunt destule încât să nu trăiești cu senzația că urmărești un film mut color. În plus, sunetele făcute de zombie te pot neliniști, dacă nu chiar speria.
Muzica probabil că vi se va părea absentă. Genul muzak de care vă spuneam mai sus desemnează acele melodii făcute special pentru mall-uri, supermarket-uri, lifturi, aeroporturi sau momentele în care trebuie să aștepți la telefon. De obicei, poate fi o variantă rearanjată a unor melodii celebre folosind instrumente mult mai neutre. De multe ori, în loc să relaxeze, genul reușește mai degrabă fie să enerveze ascultătorul involuntar, fie să producă un efect comic. Asta se întâmplă și în Dead Rising 2. Poate că nu veți realiza în timp ce jucați, dar imaginați-vă cum un tip masacrează o armată de zombie, sânge și membre sar peste tot, iar pe fundal se aude aproape în surdină o variantă muzak a melodiei ”Rhythm of my Heart” a lui Rod Stewart. Totuși, Dead Rising 2 rămâne un joc de acțiune, de aceea luptele cu psihopații ne vor întâmpina cu diverse melodii de metal alternativ cu elemente electronice. Nu le-aș asculta în timpul liber, dar piesele semnate de cei de Celldweller și Blue Stahli (ați auzit vreodată de ei?) sunt foarte antrenante.
Și mai mult(i)
Multiplayer-ul nu e cine știe, e pur și simplu o adiție drăguță. Modul Co-Op îți dă posibilitatea să ajuți sau să fi ajutat de încă un jucător în campania single. Având în vedere că la mine jocul devenise o problemă personală, nu aș fi lăsat nici în ruptul capului încă un Chuck de nivel mai mare să facă el legea în locul meu. În plus, dacă nu ai măcar un prieten care să joace Dead Rising 2, e destul de aiurea să joci cu străini.
Al doilea mod este chiar jocul Terror Is Reality, o altă satiră adresată enetertainment-ului american. Ai la dispoziție patru minijocuri de tipul American Gladiators, în care scopul este să te întreci cu alți trei concurenți umani la omorât zombie în moduri cât mai... variate. Rundele sunt patru la număr, iar primele trei se schimbă în mod aleator, în sensul că probele variază de la joc la joc. Ești nevoit fie să conduci camioane care colectează zeamă de zombie, după care să depui zeama în niște containere, fie să îmupști zombie cu pușca cu lunetă, fie să arunci zombie pe o platformă folosind coarne de elan, fie să îmbraci zombie cu fustițe, pălării și alte accesorii și câte și mai câte. De fapt, doar 9. Ultima probă, Slicecycles, este întotdeauna aceeași. O experimentezi chiar la începtul campaniei single, când trebuie să omori cât mai mulți zombie folosind o motocicletă cu două drujbe atașate. E distractiv la început, mai ales datorită comentatorilor. Dar odată ce înveți probele pe de rost își cam pierde din farmec. Multiplayer-ul din Dead Rising 2 nu prelungește cu mult viața și așa lungă a jocului, dar e un mic bonus, plus că banii pe care îi obții jucând Terror Is Reality îi păstrezi în campania single pentru a cumpăra diverse lucruri de la cele câteva Pawn Shops din Fortune City (inclusiv medicamentul Zombrex, atunci când obținerea lui devine anevoioasă).
Reality is Terror... în sensul bun
Merită Dead Rising 2 banii? Cu siguranță. Chiar și în varianta pentru PC - care probabil vă va priva de niște DLC-uri ce îmbogățesc povestea - rejucabilitatea, haiosul multiplayer și distracția efectivă fac din joc o aventură lungă în care plictiseala nu are loc. Merită nervii? Poate că da, căci satisfacția e mare după fiecare obstacol trecut. Dar cu puțină răbdare și cu alegerea corectă a luptelor pe măsura personajului tău, momentele nervi-înjurături-țipetele iadului pot fi evitate. Dacă modul Co-Op ar fi permis un număr mai mare de jucători, dacă adițional ar fi inclus setarea unui nivel de dificultate, probabil că ar fi fost un hit pentru PC. Chiar și așa, dă clasă multor jocuri open-world colege de generație (vezi Mafia 2). Atâta timp cât vor exista zombie pe Terra, să auzim numai de bine de la această încă_o_serie_de_succes Capcom.
Comments
RSS feed for comments to this post