Darksiders Review

Era și timpul ca PC-urile noastre să fie invadate de un hack and slash ca la mama lui. Genul action-adventure-cu elemente de rpg evoluat din Zelda este mai degrabă întâlnit pe console. Astfel, dacă vrei să mai faci o pauză de [introduceți genul de joc preferat pentru PC] și ai chef de puțină mătrășeală old school, dar nu te închini la Sfânta Treime - PlayStation Tatăl, Xbox Fiul și Sfântul Wii - s-ar putea să te trezești că oferta este ceva mai limitată pentru necuratul cu mouse și tastatură. În dorința mea de varietate ludică, mă declar încântat de faptul că distribuitorii THQ ne oferă Darksiders și pentru Windows, chiar dacă 8 luni mai târziu față de lansarea lui inițială pe mai sus amintitele platforme (mai puțin Wii).

Apocalipsa, acum!

Așadar, dacă pentru un posesor de consolă Darksiders este încă un titlu din genul Devil May Cry, God of War etc, pentru posesorii de PC este o gură de aer bine-venită. Și îl voi trata ca atare, fără să mă hazardez în comparații, de altfel inutile epocii post-moderne în care inovația apare mai degrabă ca bonus decât ca standard. Însă orice ar spune alții despre story, mie mi-a atins o coardă sensibilă. Sunt destul de pasionat de poveștile adânc înfipte în ceea ce îmi place să numesc “mitologia creștină” și deși nu mă uit la Supernatural, știu foarte bine că pop culture-ul contemporan a făcut tot posibilul să ia textul de lemn al Bibliei și să-l transforme într-un amalgam de produse culturale extrem de entertaining, iar Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (titlu original) este poate cel mai bun exemplu. Proaspăt înființații Vigil Games, sub conducerea artistică a fostului creator de benzi desenate Joe Mardureira, au exploatat subiectul cât se poate de bine.

În Darksiders sfârșitul lumii începe înainte de termen și nici măcar The Charred Council nu știe de ce. Acest Charred Council este o adunătură de stânci vorbitoare mai vechi decât îngerii și demonii, ocupată cu menținerea armistițiului dintre Rai și Iad până când Al Treilea Regat (Pământul) este pregătit să supraviețuiască unui astfel de război. Iar ca nu cumva vreuna din tabere să nu-și vadă lungul aripii/cozii, Consiliul îi ține în serviciul său pe Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei. Dar ca să vezi, cineva anume s-a șters la locurile profane cu legile Consiliului, astfel că ne trezim în plină metropolă americană cu tot felul de înaripați aurii caftindu-se cu lighioane hidoase ale abisului, fără să țină cont de daune colaterale. În toiul luptei, își face intrarea War, unul dintre Călăreți. Îl iei imediat în primire și începi să decimezi în stânga și în dreapta arhangheli și diavoli, mai ceva ca titanii în Heroes. Dar când ți-e lumea mai dragă și încerci să o salvezi printr-o luptă cu Straga, un demon de 666 metrii cubi (aka ditamai animalu’) Consiliul te teleportează în tărâmul lor neprietenos unde te face vinovat de Armageddonul precoce și te condamnă la moarte. Evident că nu te lași cu una cu două și îi convingi pe domnii Pierre, Stone și Piatră să te lase mai degrabă să descoperi vinovatul sau să mori încercând. Ești deposedat de grosul puterilor tale răvășitoare și în plus ești legat de un Watcher, un fel de spirit-gardian-parazit care te urmărește ca o umbră să nu cumva s-o iei pe arătură, dar are și dreptul să te omoare dacă o faci. Aureolă peste pupăză, ajungi înapoi în Al Treilea Regat la câteva sute de ani după declanșarea războiului. Mai multe spoilere despre această poveste plină de twist-uri voi încerca să nu dau, că doar nu veți munci degeaba să terminați jocul. Și dacă sunteți atrași de acest gen, cu siguranță veți juca Darksiders până la generic.

Strada unde m-a hăcuit un demon

Așa cum era de așteptat, Apocalipsa a ras Pământul de homo sapiens. Trupurile oamenilor zac abandonate prin cele mai insalubre locuri, doar pentru a se ridica în chip de zombie atunci când treci pe lângă ele. Dar nu vă faceți griji, nici măcar pe la început n-au vreo șansă de a face damage real. Alte creaturi, da, dar despre ele mai încolo. Totuși, cum arată lumea după Apocalipsă? Dezolantă, gotico-modernistă și excesiv de colorată aș spune eu. Și iată de ce...

Orașul părăsit îți dă inițial o senzație de Cernobâl. Avem toate locațiile abandonate standard: biblioteca, cimitirul, stația de metrou, autostrada, catedrala etc. Senzația însă trece repede, odată ce te obișnuiești cu ideea că noii locuitori sunt dracii, nemorții și îngerii, toți mai sclipicioși decât o mașină tunată. Nu zic că jocul nu arată bine. Grafica este impecabilă din punct de vedere tehnic, doar că uneori devine pur și simplu prea țipătoare pentru a ajuta la atmosfera creată de povestea mult prea serioasă. Ar fi trebuit ori grafica să fie ceva mai tenebroasă, ori povestea să fie presărată pe alocuri cu puțin umor. Chiar și așa, ajungi în câteva zone care îți îngheață degetele pe taste: un deșert format din cenușa oamenilor arși de focurile războiului, câteva turnuri gotice plutitoare la înălțimi amețitoate sau Edenul, în care nu vă spun cum și de ce se ajunge. Fiind vorba despre o portare, nu ai parte de setări pentru performance, dar nici cerințele de sistem nu sunt exagerate. Dacă ați văzut trailerul, nu vă gândiți că “ăla e doar un filmuleț”. Jocul chiar așa arată.

În ciuda lipsei lor de pupile, personajele sunt memorabile. Scenariștii au fost conștienți de delicatețea subiectului și deși subtextul prezintă niște idei aproape nietzscheniene, nu sunt prezentate figuri cheie ale religiei creștine cum ar fi Iisus, Satan, arhaghelii Mihail și Gavriil, Moș Crăciun etc. Mai degrabă avem parte de entități ce rămân incerte chiar și pentru cei mai versați teologi: Samael, îngerul morții Azrael, arhanghelul Uriel (care aici e o arhangheliță sexy), Abaddon, plus rasa nephilim. War însuși face parte din această rasă de Old Ones, dar pentru mai multe detalii accesați wiki-ul Darkisders sau puneți cumva mâna pe revista de benzi desenate distribuită împreună cu versiunea pre-ordered a jocului.

Apropo de War, nu pot să cred că am scris atât de mult fără vorbesc despre eroul nostru. War este prin prezența sa tot ceea ce poți aștepta de la un cavaler al apocalipsei. Poartă excesiv de mult roșu, lucru firesc de altfel: doar este călărețul de pe calul roșu. Seamănă puțin cu Arthas, un alt personaj dintr-un joc obscur numit Warcraft, de care probabil n-ați auzit. [War] Vorbește puțin, acționează mult, iar atunci când acționează de obicei omoară. Liam O’Brien, actorul care îi face vocea, declamă replicile de erou de actiune precum un Charlton Heston pe sedative. Departe de avea complexitatea unui Batman (dau și eu un exemplu in extremis), este de asemenea departe de a fi un personaj schematic. Inițial o entitate neutră, unilaterală, War ajunge să-și formeze o personalitate și să ia decizii ce afectează soarta lui și a lumii. Este o evoluție clasică de erou. Dar repet, toate personajele sunt interesante, iar vocile bine jucate servesc tonul poveștii. Trebuie spus că vocea lui The Watcher este făcută de Mark Hamil. Știți voi, Luke Skywalker din prima trilogie Star Wars, pe vremea când George Lucas nu-și ura fanii. De atunci Hamil și-a cam băgat șforța în actoria de cinema de frică să nu fie văzut toată cariera drept un cavaler Jedi și s-a axat mai mult pe teatru și pe făcut voci. Dacă vi se pare că The Watcher seamănă un pic la glas cu The Joker din desenul animat Batman (iar Batman?), ei bine nu vă înșelați. E același actor. Dar destulă trivia. Înapoi la joc.

Symphony of Destruction

Deși nu e făcută de Megadeth, coloana sonoră a jocului este excepțională. Nu vă veți trezi fredonând-o în duș, însă ascultarea separată ar fi o plăcere. Compozitorii Cris Velasco și Mike Reagan s-au folosit de orchestră și cor pentru a întregi atmosfera post-apocaliptică a fostului Pământ. Din păcate gameplay-ul este atât de acaparant, încât abia la generic vă veți da seama câtă muncă a fost depusă pentru a face urletele Iadului ceva mai plăcute. Dar dacă tot am menționat gameplay-ul, probabil că e timpul să punem punctul pe i.

Partea de hack and slash este brutală, la prorpiu și la figurat. War face o serie de combouri, unul mai eficient decât altul. Unele nu sunt disponibile din prima, ci se cumpără cu suflete de la demonul Vulgrim. Sufletele, la rândul lor obținute prin nimicirea hoardelor sau din cufere, sunt de trei tipuri: cele cu care cumperi upgrade-uri pentru arme, combouri noi și alte dude, cele care îți refac health-ul și cele care îți umplu wrath-ul, un fel de mana care te ajută să faci câteva vrăji/speciale. Un alt aspect interesant al luptei îl reprezintă loviturile de grație, un fel de “fatality” pe care le poți efectua atunci când un inamic mai are puțin și crapă. De obicei se lasă cu sânge și membre ciopârțite, atât de multe că face Mortal Kombat să semene cu Power Rangers.  Mai ales la boși, cred sincer că nici creatorii Happy Tree Friends nu se puteau gândi la niște morți mai sadice. Chiar dacă avem de a face cu niște monștri hidoși viu colorați, felul în care War îi mătrășește este de-a dreptul icky. Și apropo de boși, nu pot să mă gândesc la unul a cărui înfrângere să se rezume la “dă-i să sară”. Fiecare are un pattern pe care nu-l descoperi cu una cu două. Oricum, nivelele au felul lor de a te pregăti pentru înfruntările finale, așa că fiți cu ochii în paișpe.

Însă Darksiders nu este doar un Serious Sam la persoana a 3-a așa cum probabil nu este niciun joc din categoria sa. Drumul către boss este pavat cu puzzle-uri cu dificultate ascendentă. Iar aici varietatea este pusă la loc de cinste. Pe lângă arma ta principală, Chaos Eater, care este o sabie (duh!), mai faci rost de încă două secundare: o coasă și un gauntlet (mănușă metalică). Tot sabia e baza până la final, dar îmbinarea de combouri face viața mai hazlie. Pe parcurs mai obții diverse arme ranged care nu sunt atât de eficiente ca damage, dar sunt indispensabile unor bucăți de joc și chiar înfrângerii boșilor. La un moment dat îți vei recupera calul, pe nume Ruin, cu care vei parcurge distanțe mari, dar de pe care te vei și lupta. Nici nu pot să vă descriu senzația de western obținută din combinația Ruin + Mercy (un pistol). Mai spre finalul jocului vei obține... pregătiți-vă... un tun identic ca mod de utilizare cu cel din... sunteți gata?... Portal! Da, pe o bucată nu foarte scurtă Darksiders se transformă într-un third person Portal. And everybody loves Portal!

Haaooos... în sensul bun al cuvântului

V-am obosit? Ați luat notițe? Vreți o pauză de țigară? Cu siguranță, Darksiders e mult. Și trebuie să recunosc că de multe ori poate deveni obositor. Nu atât de obositor încât să vrei să-l lași, dar nici atât de addictive încât să te facă să uiți de mesele principale ale nopții (cola, chipsuri, țigări). I se mai poate reproșa jocului un eclectism exagerat și lipsă de originalitate. Eu însă prefer să laud eclectismul exagerat și faptul că produăctorii au refuzat să se cenzureze. Câți dintre noi nu ne-am gândit vreodată cum am face un joc? La mine ieșea mai întotdeauna ceva de genul: “mamă, eu vreau să fie un erpege, unde să poți să-ți alegi din douăj de clase, de fapt 21, ca să fie și cu dragon ca în Might and Magic, dar lupta să fie ca-n Diablo și party-ul ca-n Baldur’s Gate, da’ de fapt să fie pe ture ca să nu fie prea greu și să poți să-ți faci castel ca-n Stronghold și economie de Caesar și ca să intrii în dungeon-uri să fie cu puzzle ca-n...” Tind să cred că la fel au gândit și designerii și, ce să vezi, a funcționat! Liniaritatea este compensată de aparența controlului deplin asupra personajului, în sensul că jocul te pune să faci aproape tot. Chiar dacă lovitura (a se citi “măcelul”) de grație aplicată unui boss este de fapt un cut scene, tot trebuie să apeși “the action key” pentru a-l declanșa. Chiar și “teleportarea” se face mergând prin niște Serpent Holes, un fel de potecuțe suspendate în câmpii astrale.

Portarea controalelor este reușită dar nu perfectă. În sensul că n-aveau cum să pună butoanele mai bine, dar tot se simte nevoia unui gamepad. De exemplu, pentru a obține acele speciale/vrăji despre care vorbeam, trebuie să apeși CAPS LOCK + 1/2/3/4 în funcție de ce putere vrei să folosești. Desigur, îți poți organiza tastele după bunul plac, dar tot îți trebuie un buton pentru a intra în Wrath Power Mode și altul pentru a alege speciala. Așadar, aveați altă idee mai bună? Altă fază: din când în când, în lupta cu măreții arhangheli, War își încleștează săbioiul lui cu săbiile lor ceva mai finuțe. În acel moment se face un mic test de forță, în care trebuie să-l domini pe înger, dăndu-i sabia la o parte + încă o bucată. Altfel îți va face el asta și te vei simți umilit. Ca să îți iasă, jocul te pune să dai click stânga încontinuu cât poți tu de repede. Acum spuneți-mi n00b, dar singurul mod în care am reușit să fac asta a fost să iau mâna stânga de pe tastatură și să lovesc butonul mouseului mai ceva ca la jocurile mecanice de poker.

Dificultatea poate fi setată și s-ar putea uneori să apelați la această opțiune. Unii inamici din bestiar sunt greu de bătut și lucrurile se înrăutățesc pe parcurs ce jocul evoluează. Alții în schimb se pot distruge prin simpla apăsare a omniprezentei action key (presetată ca tasta E) și nu e nimic mai distractiv decât să calci păienjeni cu opinca, să rupi fluturași în două sau să iei zombie la wrestling. Unele porțiuni sunt arene, în care trebuie să omori valuri și valuri de creaturi. Nereușita rezultă moarte, iar moartea rezultă întoarcerea la checkpoint, că na, de obicei așa e pe console: nu poți salva după fiecare colț. Totuși, avem de a face cu un cavaler al apocalipsei destul de versatil. Atât în prolog cât și după primele două... să le spunem “capitole”, War poate intra pentru scurt timp în Chaos Mode, tranformându-se într-un demon uriaș înflăcărat cu puteri duble și cvasi-invincibil.  Boșii în schimb parcă devin din ce în ce mai ușor de bătut. Dacă prinzi patternul începi să-i cam fluieri odată ce health-ul îți crește și arma ta face mai mult damage. De exemplu, mult mai grea mi s-a părut lupta cu primul boss, înaripata Tiamat, decât a doua luptă (deși cea din prolog nu prea se pune) cu imensul Straga. Alte boss-fights durează de ai avea timp să prepari o lasagna, s-o mănânci și să te speli pe dinți după, ceea ce poate fi frustrant dacă pierzi și cam reduce rejucabilitatea.

Sfârsit...ul lumii sau Încă un subtilu forțat cu trimitere la Apocalipsă

Sunt multe lucruri pe care aș mai putea să le scriu despre Darksiders. Se vede că mi-a plăcut, nu? Acum depinde de fiecare, dar eu în continuare susțin că este o gură de aer (sulfuros) bine-venită. Este un joc fun, făcut cu pasiune și respect pentru gamer. Nu vă veți plictisi nici în ruptul capului de înger de luptele specactuloase sau de explorarea lumii devastate. Apropo, într-o oarecare măsură jocul este open world. Dacă ar fi să-i lipsească ceva, acel lucru este un multiplayer cooperativ, dar probabil acesta va fi introdus în sequel, odată cu apariția celorlalți trei Călăreți ai Apocalipsei (na, că tot v-am dat un mic spoiler). Dar cum continuarea este programată ironic pentru 2012, să ne rugăm Cerului, Abisului  și zeilor mayași că o vom prinde.

Piccolo

Comments   

 

0 #1 soucan 2011-07-16 18:04

Quote

 

Refresh comments list
RSS feed for comments to this post

Add comment

E-mail (required, but will not display)

Notify me of follow-up comments

Refresh

Send

Cancel

JComments