Bulletstorm Review

Majoritatea shooterelor patetice de până acum ne ofereau câte o burniță de gloanțe și maxim vreo 100 mm de averse de sânge. Nu și Bulletstorm! Titlul reprezintă doar o părticică din uraganul de obuze și galoanele de organe proaspete pe care va trebui să le recoltăm, în acest remake science fiction a Marii Epurări staliniste. Dar hai că fac mișto! Deși ce spuneam e parțial adevărat, ar fi absurd ca un FPS inovator să fie judecat doar din acest punct de vedere. Probabil știți deja că avem de a face cu un joc controversat, care a cauzat deja ceva scandal în America datorită conținutului violent și a profanității exacerbate prezente în dialoguri. Din nefericire pentru săracii conservatori republicani de la Fox News, nu s-a luat nici un fel de măsură legală împotriva developerilor People Can Fly (aflați sub tutela financiară Epic Games) sau a distribuitorilor EA. Mai mult, cei din urmă și-au apărat produsul, comparându-l, ca gen de entertainment, cu asemenea producții cinematografice post-moderne precum Kill Bill-ul lui Tarantino sau Sin City-ul lui Rodriguez. Și cam pe acolo l-aș fi încadrat și eu înainte să citesc toate astea pe Wiki. Ehem... trecând peste acest moment de sinceritate, să începem cu povestea jocului pe care destui creti... uh... cre... duli... au luat-o mult mai în serios decât trebuia.

În peripețiile lor ce includ lupte cu facțiuni criminale, canibale, mutanți și alte creaturi mari cât toate zilele unei planete cu mai mulți sori (nu cred că Stygia are mai mulți sori, dar mi-a plăcut cum sună hiperbola), o vor mai întâlni pe cum_altfel_decât_frumoasa_dar_foarte_dura_și_versata_în_luptă Trishka, și ea la rândul ei o paramilitară cu un trecut întunecat pe care normal că nu vi-l zic, duh! Vă zic totuși că povestea e cu răsturnări clasice de situație, momente de tensiune artificial-comică superb transmisă la nivelul gameplay-ului și în general situații dificile exagerate până la absurd în care eroii noștrii tot supraviețuiesc căzăturilor de la înălțimi foarte mari (pe bune, cred că e un laitmotiv).  Toate astea sunt frumos învelite într-un umor de closet în care cuvintele precum ”fac”, ”șet” sau ”dic” îndeplinesc toate funcțiile morfo-sintactice posibile. Astfel, la nivel narativ Bulletstorm ar putea fi considerat o vomă DACĂ s-ar lua vreo clipă în serios. Developerii nu l-au vrut nicio clipă serios, eu nu l-am perceput ca fiind astfel, alții da. Până la urmă, nu e vina publicului că nu înțelege ce a vrut să spună creatorul. E posibil ca momentele de dramatism din mijlocul jegului să deranjeze pe câțiva și nu-i condamn, însă pe bune că mie mi s-a părut una dintre cele mai mișto povești pe care le-am văzut transpuse într-un joc de acțiune, tocmai datorită stilului mucalit pe care îl ador atunci când este exploatat cum se cuvine. Și chiar și așa, conflictele de genul camaraderie vs. trădare, răzbunare vs. iertare, pseudo-dilemele eroului cvasi-tragic mi s-au părut cu atât mai emoționante. Este umitor cum, deși au mers predominant pe bășcălie, People Can Fly au reușit să creeze o poveste de 10 ori mai solidă decât, să zicem, mult_prea_lăudatul_dar_nu_și_de_mine_muhaha Dead Space 2. Nu că aș vrea să mă iau de el mai mult decât am făcut-o deja, dar în recenzia respectivă cred că mi-am argumentat cel mai bine poziția față de jocurile care își iau prea în serios clișeele hollywoodiene răsfulate. Povestea din Bulletstorm pe de altă parte e o dovadă destul de bună că sometimes less is more!

Kill ‘em all!

Dar la ce mama naibii îți trebuie atâtea puncte? Arcade-ul n-a murit... like... secolul trecut? Ei bine, tot cu ajutorul Lesei vei accesa în drumurile tale câte un așa numit Dropkit. Acestea sunt un fel de distribuitoare automate (sau vending machines dacă vă este mai familiar termenul) unde vei putea să vezi statisticile jocului tău, să vezi ce skillshots ai reușit să execuți până acum și ce mai ai de bifat în funcție de ce armă nouă ai mai luat de pe jos ȘI, cel mai important, să-ți cumperi muniție și să upgradezi capacitatea armelor CU ajutorul punctelor obținute. Muniția se consumă destul de repede și nu vine tocmai la prețuri de Eugenia. Astfel, dacă vreodată aveai de gând să termini jocul fără să începi să devii cel mai creativ pistolar de la Michelangelo the Kid încoace, află că n-ai cum. Și nu te gândi că poți supraviețui doar cu lovitura de picior și cu Lesa. Armele sunt 9 la număr, cu tot cu Lesă. Arma standard, numită Peace Maker Carbine (PMC pentru americanii leneși) este o mitralieră (sau assault rifle ca să fim mai preciși) pe care o vei avea tot timpul cu tine. În rest, mai poți avea încă 2 arme de foc (deci fără Lesă, că și pe aia o ai tot timpul). Vei avea opțiunea de a le tot schimba între ele când ajungi la un Dropkit, dar mai întâi trebuiesc obținute de la cei decedați prin propria ta voință. Dacă un revolver sau o pușcă (fie ea și cu patru țevi) nu vă vor spune nimic nou, probabil că o armă precum Flail Gun(ul) vi se părea chiar greu de folosit. Aceasta lansează două grenade legate fiecare de capătul unui lanț care se înfășoară în jurul țintei. Detonarea grenadelor se face prin încă o apăsare de Click Stânga și... BUM... ia uite cum zboară. Bouncer-ul va lansa mingii explozibile, iar Penetrator-ul rachete în formă de burghiu. Dar vă las pe voi să vă distrați cu ele. Nici nu vă mai spun cât de tare e pușca cu lunetă atunci când trebuie să ghidezi manual glontele spre memebrele țintei. Ok, n-am putut să mă abțin! De menționat că fiecare armă mai posedă așa numitele Charged Shot. Muniția este foarte limitată pentru aceste speciale (sub 10 charged shots pentru fiecare armă la upgrade-ul maxim), dar puterea unui astfel de foc este foarte mare și poate deveni imensă dacă e exploatată corect. Nu putea lipsi nici Minigun-ul dintr-un astfel de joc. Totuși, developerii s-au gândit la abuzurile pe care le poate creea o astfel de armă. Așa că Minigun-ul nu va face parte niciodată din inventarul tău ci doar îl vei găsi din când în când și îl vei putea folosi pentru o perioadă scurtă de timp... devastând tot în jur, ce-i drept.

Inamicii pe care tot i-am pomenit sunt variați, iar cei de rând vin în valuri și valuri și valuri. Devin din ce în ce mai greu de înfrânt pe măsură ce jocul avansează, fapt foarte normal de altfel. Din când în când, valurile vor mai fi însoțite de miniboși, care pot crea probleme serioase după un timp. După ce că e nevoie de o tonă de muniție pentru a le curma suferința, unii dintre acești grăsani înarmați ca de artilerie mai au și niște armuri impenetrabile. Așa că fă tu dragă Gray ture în jurul miniboss-ului ca să poți să-i împuști rucsacul explozibil din spate. Ca să nu mai zic că nu poți să-l urnești nicicum din loc cu Lesa, iar dacă vei încerca să-l lovești cu bocancu’ te trezești că îți va face el ție asta cu mult mai mult succes. Măcar nu zbori în slow motion, căci probabil că la câtai namilele sunt n-au nevoie de cizme gravitaționale. Mama ei de shaorma!

Produse cosmetice pe bază de sânge

Unghiul subiectiv al lui Gray este foarte des folosit chiar și cut-scene-uri, ceea ce îți dă un sentiment real de imersiune în mijlocul acțiunii, mai ales datorită cantităților industriale de explozii și prăbușiri. Există unele momente în care se încearcă trecerea la o atmosferă claustrofobă și tensionată în interiorul unor tunele strâmte. Încercarea pot spune că eșuează, chiar dacă realizarea grafică este la fel de bună. Oricum ai lua-o, momentele de suspans cu niște vagi accente horror nu-și aveau rostul în acest joc, chiar dacă nu deranjează. Ceea ce nu pot spune însă despre faptul că Bulletstorm poate deveni al naibii de confuz. Camera se bălăngăne mai ceva ca o barcă pe Niagara, și deși apreciez această estetică a produselor audio-vizuale contemporane, n-am putut să nu remarc momente în care nu mai înțelegeam absolut nimic din acțiune. Normal că te obișnuiești odată cu acumularea orelor de joc, însă perioada de acomodare cred că se prelungește mai mult decât ar fi fost normal. Poate că acesta este prețul care trebuia plătit pentru gradul ridicat de spectaculozitate pe care ni-l oferă Bulletstorm.

Întreg cadrul sonor este bine pus la punct, întregind experiența audio-vizuală de joc blockbuster. Muzica, deși bună, trece complet pe lângă urechile tale. În afară de melodia din meniul de început, o orchestrație frumoasă demnă de orice coloană sonoră de film serios, pe cuvântul meu dacă am reținut altă muzică din joc. Poate fi ceva metal sau rock sau electronic... chiar nu știu. Dacă mi-ați mai citit review-urile știți că nu sunt tocmai un ignorant în acest domeniu, dar de data aceasta coloana sonoră mi-a scăpat complet. Păcat, căci după îndelungi googăleli, am găsit pe YouTube o melodie din timpul luptelor și sună bine (deși nu-mi amintesc să o fi mai auzit vreodată). Sunetul este în mare acaparat de efecte și de voci, astfel că muzica nu mai are loc decât poate dacă te joci cu volumele în setări. Poate la o rejucare.

Modul cooperativ numit Anarchy te pune în diverse arene alături de alți jucători, prieteni cu tine în viața reală sau nu. Recunosc că acest mod este mult mai incitant, întrucât scopul tău este să faci echipă serioasă cu alții pentru a măcelării cât mai eficient valurile de inamici. Uneori echipa va primi un Team Challenge, care constă în lichidarea unui anume inamic într-un anumit mod, fapt deloc ușor de realizat. Dacă scorul obținut la finalul unui astfel de ”val” nu este suficient, va trebui să-l reluați până când acumulați numărul necesar de puncte, iar de cele mai multe ori acest Team Challenge este soluția. Deși distracția este pe măsură iar unde-s mulți skillshot-urile fac și ele pui, jocul poate deveni repetitiv, hărțile sunt puține iar Windows Live poate strica experiența. N-ar fi o problemă faptul că forța lui Bulletstorm stă în single player, ci faptul că multiplayer-ul nu oferă acea doză în plus de rejucabilitate.

Piccolo